Noima Loop

A fost odată un Om care făcea parte dintr-o societate, care laolaltă aveau o Istorie. Și, în această istorie, cât vedeai cu ochii, de-a lungul și de-a latul ei, uneltele i-au folosit Omului instrumente de supraviețuire într-un mediu preponderent ostil, apoi trambulină spre confort și bunăstare. Apoi, ceva s-a întâmplat, și dintr-o dată, uneltele au început să fie folosite pentru distrugere și intimidarea permeanentă fapt care a deturnatul saltul spre Înalt, către un odios Neant. O sucitură mică de conștiință și, peste noapte, uneltele s-au transformat în factori de bruiaj între Om și Natură, între Om și Societate, între Om și Libertate, prin distorsionarea masivă a realitățiim până la înlocuirea ecesteai cu una virtuală. Un alt fel de realitate pentru același Om. Și așa ultilizatorul s-a trasnformat în utilizat câzând în web-ul propriilor uneltiri. 

Aici am putea spune ”Sfârșit” sau ”The End” ca să înțeleagă toată lumea, dar trăiesc cu credința cu lecția salvării a fost însușită de cel puțin o masă critică, prin care destinul lumii să se răsucească pe drumul cel bun: înainte și la dreapta, înainte și… 

A fost odată un om devorat de propria creație

photo: Sven Mieke

Noima : Tehnologia este una din cele mai importante mărci de prestigiu a societății contemporane, dar, concomitent-neavantajos, piatra de mormânt a societății tradiționale.

photo cover: Andrea De Santis

H. provenea dintr-o familie veche de sași, căreia nici măcar tăvălugul stalinist nu a reușit să-i anuleze prestigiul. Chiar dacă a fost deposedată de aproape toate bunurile materiale, le-au lăsat o anexă a casei în care, înainte de război, locuiseră servitorii lor, transformați într-o alchimie a răului în cadre de partid și de stat. Rocada mare. Nu a fost un gest de generozitate, nici de recunoștință. Era un ordin al mai-marilor zilei ca familia lui H. să supraviețuiască pentru a-și continua meșteșugul care a consacrat-o. Din tată-n fiu, cunoșteau puterea plantelor pe care le transformau în leacuri personalizate. Nu exista om din micuțul burg din Transilvania care să nu fi apelat la tratamentele familiei lui H. Toți și-au găsit la ei vindecarea și aleanul.

Povestea nu este despre familie, ci despre H., ultimul descendent, a cărui afecțiune cronică nu a putut fi tratată de iluștri spițeri. Aparent, fără noimă, pentru această înfrângere în fața destinului, oamenii îi iubeau și respectau și mai mult, considerând că boala lui H. este plata pentru răul și moartea extrase cu de-a sila din corpul comun al comunității. Bătrânii, în mod special, îl respectau pe H., mai mult ca pe părinții lui, gândind după modelul mental de atunci că în H. sălășluiește, dacă nu Dumnezeu însuși, măcar un observator fidel al Lui pe pământ.

Eram mică când l-am întâlnit, dar cu mintea unui copil am realizat că părinții îi puteau fi bunici, sau chiar străbunici. El era trecut de 30 de ani, dar se comporta în afara vârstei. Nu se înțelegea cu nimeni. Funcționa în legea lui. Nu era violent, nu interacționa. Te privea fără să te vadă. Era ciudat, fără să inspire frică.

Poate nimeni nu ar fi știut că există dacă H. nu ar fi avut obiceiul de a sta în gol pușcă în fereastra dinspre drum, cu organele genitale pe pervaz, ca o statuie vie, grasă și păroasă. Oamenii treceau pe lângă casa lor ca pe lângă o vitrină cu un manechin nearanjat. Nimeni nu era intrigat. Nu emana nimic erotic. De multe ori i-am surprins pe părinții lui cum îl demontau parcă din ferestră și îl trăgeau după perdele, unde nimeni nu știa ce se întâmplă. De fapt, nimeni nu era interesat de aspectul dramatic și atât de particular al familiei. 

Și, oricât de intrigantă era scena într-un cadru moral și social hiper aseptic, nici măcar copiii nu comentau imaginile șocante, indiferent cât de ofertant ar fi fost ca subiect de analiză și vociferări.

Goliciunea exibată a lui H. mi-a revenit în memorie, într-una din zilele când treceam în revistă ultimele postări din on-line ale cunoscuților. De fapt, pe majoritatea nu îi cunosc în carne și oase, iar din cei pe care i-am cunoscut, de mult sunt oale și ulcele în cimitirul memoriei de lungă durată. Dar, chiar și așa, mă surprind dezvoltând un tip nou de cunoaștere, vizuală, fără contact. Relații pur estetice bazate pe un ritual deviant al unei curiozități sterpe. Îi știu, dar nu îi cunosc, iar dacă ne-am întâlni în realitate, cred că aș evita orice fel de interacțiune care ține de ceremoniile sociale de întâlnire.

Noua modă de expunere a vieții personale pe pervazul virtual m-a întors într-un episod existențial în care ceva din mine și din cultura în care am crescut mă îndeamnă și acum să întorc privirea, pentru a mă feri de grotescul inadecvării. Nu accept scuza adoptării comunicării hibride la nivel general, dacă acest fel de a fi anulează intimitatea individului sau a membrilor familiei lui.

Strigăte camuflate de singurătate și de rătăcire în propria poveste care nu se potrivește cu a nimănui căruia i se invocă, în van, atenția. 

Morala O marcă de prestigiu transcede propriilor imperfecțiuni.

foto: Dawn, 1871. By Simeon Solomon / Birmingham Museums Trust